luni, 23 aprilie 2018

Doar diferențe

Avea pe atunci, atitudine de lady, ce să mai
pentru că sorbea încet un fresh de portocale
el, mai ales, era ceva cavaler ce nu voia cumva să-i compromită minorei inocența.
Dacă ar fi s-o spunem însă mai pe față,
în el urlau hormonii şi ea era o mare proastă.
La el era scuzabil, la dânsa, şi mai şi,
când ai şaişpe ani, daddy issues şi îți e
frică până şi să respiri.
Azi, parcă ea nu mai e aşa proastă, în rest,
au evoluat amândoi in acelaşi fel:
s-au îngrășat, sunt la fel de urâți şi
nu cred să mai aibă altceva în comun.


luni, 9 aprilie 2018

Ultimă

   Am fost de atâtea ori aici, am plasat de atâtea ori aceleaşi lamentări mizerabile, jalnice, demne de dispreț. Am amenințat în stânga şi în dreapta ca un adolescent stupid ce nu ştie cum să-şi mai arate frustrarea, cum să se facă auzit. Ştiu. Ştim, cu toții, şi n-ar trebui, pentru că totul e atât de lipsit de importanță atunci când e privit puțin din afară. Acesta e ultimul suspin dintre toate, ultima afirmație în acest gen. E ruşine, peste tot, numai ruşine, şi dintre toate, asta e cel mai greu de stăpânit, de ținut departe de privirile străine. O pierdere, o jignire, o palmă, un gest dureros, toate sunt umane, numai asta nu. Ruşinea e otravă lentă şi nimicitoare, e o rană adâncă ce nu are vreo şansă de a se vindeca, e o venă tăiată vertical. Te uiți la sângele care țâşneşte ca dintr-o arteziană şi nu ştii ce să-i faci, parcă ai vrea s-o coşi, parcă ai duce misiunea la bun sfârşit.
   Pentru tot ce a fost, pentru tot ce sunt, ce cauzez, şi mai ales pentru ceea ce voi cauza, îmi pare rău, atât de rău, încât nu îmi pot permite să cer iertare. Dar posibilitățile sunt limitate; ruşinea, existența şi rolurile ce trebuiesc jucate sunt mult prea grele, iar eu nu sunt Atlas.



joi, 15 martie 2018

Flori de liliac

Sunt elastan ce arde-n flăcări violet
de data asta nu priveşte nimeni focul
se-mprăştie cenuşa ca o matcă mută,
ca florile de liliac, uscate
pentru că ce-i frumos, puțin durează:
ori arde, se-ofileşte, moare.

Port vina propriei decepții,
port un stigmat ce trebui-onorat,
port doar nimicul ce se strânge
din nou, pe zi ce trece, iar şi iar.

Uşor de frânt, uşor de secerat,
degeaba tot, degeaba-s măştile
când tot ce-i spirit a secat;
mă-ntorc ca marea la reflux
a fost frumos cât țărmul m-a îmbrățişat.


vineri, 9 martie 2018

Cucerire

Tot vreau să te întreb ce-ai crede oare dacă
s-ar şti că sirenele, ieri, n-au sunat
degeaba?
Cotropitorii sunt la ziduri, nu există poartă
de data asta, apărarea-i slabă.

Mai rămăseseră arcaşii ce pic-acum sub proiectile,
nu mai sunt de strâns rânduri
şi nici nu ştiu dacă înfrângerea asta
e până la urmă rău, nu înseamnă nimic
sau ar putea să fie bine.

Se lasă noaptea, invadatorii pleacă,
rămân cadavre şi moloz
apocaliptică, brutală celebrare,
eşti prea de explicat, deloc neom.

joi, 1 martie 2018

This time


● I just hope that this time I am not just a cup of tea. Maybe I want to be your cup of coffee, your beer, your glass of wine. Nah, there's nothing deep about this, I'm not that person anymore, I don't want to be deep, just real. I want this to be real.

miercuri, 28 februarie 2018

Urme

Toată ura și furia
le-am șlefuit până au devenit
cuțit ce taie și printre celule.
Tot ce-i nespus, fracturi, incizii,
în mare parte leziuni,
sunt acum puncte pe care
câteodată le unesc.
Dacă le-aș uni pe toate,
să iasă oare, o casă sau
poate, un elefant?
Între timp, punctele nu mai sunt
nici pe departe puncte. Între timp
au devenit doar cauze, din care
s-a murit o dată, s-a murit
de mii de ori.
S-o fi murit prea mult pentru
așa puțină viață, s-o fi murit
destul pentru acest contur.
Păcat. Nu-s artistă-ndeajuns,
e inutil și mult de reprodus.


marți, 20 februarie 2018

Descătuşare

Poate că în zile, cel mult săptămâni sau luni
din tot ce tai şi şterg, din toate foile mototolite
se vor verbaliza cumva-nspre sursă, înspre tine
truismele pe care am încetat să le mai neg.

Acum, când nici nu se mai simte frigul,
când zidurile sunt zdrobite fără unelte şi troieni,
o să trimit înspre lumină armate dezrobite
şi voi privi cum îşi îngroapă armele adânc.

Insomniile mi-s pline de-ncercări de conturare
a oricărei mişcări, a oricărui cuvânt sau gest,
căci certitudinea e pentru temerari tot vreme-nşelătoare
şi după bine au început furtuni prea des.




luni, 19 februarie 2018

Implozie

E unul dintre momentele acelea când timpul își pierde consistența, nu zboară, nu stagnează, dar știu că eu mă mișc și ne mișcăm cu toții. Și când aș vrea să urlu și să îmi sfărâm cioburi în palme, mă lovesc de calmul acesta tenebros și lipsă de lacrimi, pentru că niciun cântec nu mă mai face să izbucnesc în violența cu care sunt obișnuită. 

E doar liniște și totul clocotește, se prelinge pe margini și se retrage, sunt un vulcan capricios și în același timp prea insignifiant pentru ca toate acestea să conteze în vreun fel. Dorințele se lovesc de neputințe, exact așa cum apa unui râu izbește o stâncă. Ce folos că în timp râul o să își facă drum prin piatră dacă acum, tot ce primesc sunt particule din ceea ce îmi lipsește și mi-a lipsit întotdeauna? 
Lipsa e continuă, lipsa e totul. Lipsa și absența și imagini voalate, absurde și irealizabile.


 

sâmbătă, 3 februarie 2018

Pierd fără să joc

Un cub rubik se învârte
pe-un colț al său și în același timp
pe-un colț de masă.
Și lemnu-i vechi și colțurile i-s tocite 
Se-nvârte, cade, o ia de la capăt.

Atunci când cade, zgomotul ne asurzește
din ce în ce mai tare, astfel, ne-nfioară;
să îl rotim din nou, întindem fiecare mâna
un sfârâit ca de arsură.
Retragere. Bandaj nu am.
Un  gust amar. Teroare, cam o lună. 



joi, 4 ianuarie 2018

De la capăt?

Cu cât încerc să îmi acopăr tremurul, cu atât mai mult doar mă paralizează frica, pentru că după foarte mult timp, m-am plasat din nou în câmp deschis, cu toate greșelile făcute pândindu-mă undeva în spate, așteptând momentul propice să mă atace și să-mi ia chiar și cioburile, fărâmele de bine pe care poate le am sau pe care le trăiesc cel puțin. Nu contează cât am încercat să-mi alcătuiesc imaginea asta pe care mi-am dorit să o afișez și s-o arunc în ochii oamenilor drept reală, dar adevărul de după ea mă bântuie și mă face să mă zvârcolesc în teamă și incertitudine.

Sunt din nou haos, după atâta timp, m-am desprins iar de ordinea pe care mi-o instalasem forțat și cu mare greutate. Nu, nu pot să spun că-mi pare rău, pentru că mă simt mai vie ca niciodată, când calculezi fiecare pas, gândești fiecare gest și strecori prin nenumărate filtre fiecare vorbă, totul e doar un artificiu insuficient pe care îl adaptez din nou și din nou și noi nu suntem făcuți să fim artificiali, nu suntem făcuți să respirăm cu măsură și să ne planificăm la linie viețile.

Nu am cuvinte acum, nu mi le găsesc, toate se învârt în jurul meu din ce în ce mai amețitor. Eu aveam mereu cuvinte, dar frica mi le-a luat ascuns cumva pe toate. Asta e tot ce am avut vreodată, știi? Cuvintele mele.

După atâtea dăți în care am simțit că doar greșesc și că nimic nu e corect, se simte din nou totul ca și cum ar fi just, dar tocmai asta e cea mai mare groază a mea. Pentru că tot ce am rănit, tot ce am distrus și am lovit, va veni cândva după mine. Sper doar să nu vină acum, să mai aștepte, sau de data asta...să mă ierte.




luni, 18 decembrie 2017

Plus/minus animat

Nici azi nu emit chestii profunde
Îmi e chiar silă să mai scriu aşa
Azi e despre cum mi-am băut cafeaua
Despre cum gândesc numai palavre
Şi nu mă cred altfel, nu mă cred cineva.

Azi, totul e numai mediocritate
Respirăm egal şi mergem sacadat
Ne scuturăm zăpada de pe picioare
În acelaşi timp, cu acelaşi ritm
N-avem niciunul vreun gând de vociferat.

De parcă ne-am fi înghițit cuvintele
Iar vorbele ni le-am fi mestecat
Suntem doar muți de neființă,
Suntem carcase casante pline cu nisip;
Să ne trezim azi, să trăim, e de nesperat.


vineri, 15 decembrie 2017

Altfel

Ce-ar fi să nu mai scriem despre
cum ne futem unii altora viața
şi să lăsăm naibii porcăriile astea
filozofice şi metafizice.
Ce-ar fi dacă am scrie despre
ce am mâncat aseară sau
cum era să pierdem autobuzul
şi cât de frig e în decembrie.
Mai bine hai să nu mai scriem
că şi aşa nu citeşte nimeni
ce scriem noi, ăştia care,
facem pe deştepții şi pe neînțeleşii.

joi, 14 decembrie 2017

Balanță defectă

Nu se mai mişcă niciun taler
Spre cealaltă direcție e definitiv blocaj
Şi se plătesc iar ani cu ore
Ne îndreptăm unul spre vale,
Altul spre aval.

Oricât mi-ar fi memoria de încurcată
Nu ar putea să fie azi ceva mai clar
Când spre-ale indiferenței cratere mă-mbie
Tot ce-i nespus şi poate
Nimic într-un final.

Ar trebui să mă opresc, aş vrea să se oprească
Aş vrea să mă eliberez de-acele lanțuri
Cu care singură eu m-am încătuşat.
De aş putea mi-aş vinde diavolului sufletul
Să-l ardă, să-l jupoaie, să nu-i mai caut leac.


joi, 7 decembrie 2017

Copilul babiloniei

Nimeni nu ştie cum poți să fii
aer, foc, apă
toate-n acelaşi timp.
Toate numai nu pământ
căci tu nu prinzi vreodată rădăcini
cel mai aproape de pământ
eşti când îți afunzi picioarele
în nisipul fierbinte.
Niciodată întuneric,
şi prea puțin de lumină
doar de haos şi culoare,
de univers eşti plină.

Te umple-o foame de iubire
ți-ai arunca-o în agonie
poate,
chiar pe toată.
Râzi înspre armonie
dur, sălbatic, ea nu te-a iertat
şi nu te iartă.
Îți frânge aripile zdrențuite
tu râzi din nou, şi-ntinzi
mâinile-nspre soare,
şi-l laşi să te cuprindă înc-o dată.


vineri, 1 decembrie 2017

Karma is a bitch only if you are

Gândurile mele sunt acum ca o haită de lupi hămesiți ce au prins din aer cel mai slab miros de sânge. Le scriu probabil doar ca să le arunc undeva și să scap de ele o perioadă prea scurtă de timp. Le scriu ca să nu le mai aud. Scriu ca să-mi pun ura și dezgustul în ceva înafară de acțiuni și gesturi mustind de răutatea asta care mi-a cuprins fiecare celulă din organism.

Știu că nu sunt rezolvări disponibile. Și nici posibilități de transformare a răului în bine. Știu că tot ce mi se întâmplă e datorat mie și alegerilor greșite pe care le-am făcut.
Nu sunt sigură că o să remediez ceva, obișnuința tinde să își spună agresiv cuvântul, așa că probabil o să continui să mă învârt ca într-un carusel într-un noian al deciziilor nepotrivite, demne de condamnat, pe care voi toți mi le-ați aruncat, pe rând, în față. Aveți cu toții dreptate, dar conștientizarea acestui fapt nu va duce vreodată la o întoarcere din drum. Nu suntem cu toții făcuți pentru a fi buni, nu suntem cu toții făcuți pentru a reprezenta modele. Unii dintre noi aleg să fie personajul negativ al poveștii, pentru a diferenția astfel două planuri, două căi, două modalități.

E ca și cum mi-e atârnat de suflet, un colț de stâncă. Nu mă pot desprinde și atunci când îl arunc sau mă îndepărtez, mă trage după el.





luni, 27 noiembrie 2017

Prizonierat

Aceleaşi feţe, decorul de celulă
Se tot perindă de pe-un zid pe altul.
Aceeaşi soartă, în contratimp
Păşeşte rar, acum rânjind
Peste priviri fără de vlagă.

Insuficient, răsfrânt si inegal
Se leagănă orişice şansă.
Iar gândul meu e gol, e amar,
Şi se scufundă ca o ancoră.

Se strâng azi gratiile negre
Adună iar orice fascicol de lumină.
Dar ochii încă-mi ard în întuneric
Ca visul, dorinţa şi libertatea ce n-o merit.


luni, 20 noiembrie 2017

Baricadă

N-am să scriu despre vreo vâlvătaie ce cuprinde sistematic butoaie de catran. Căci nici nu e vorba de clişeul acesta. Şi cum aş putea să scriu despre altceva înafară de clişee când tot ceea ce părem sunt reproduceri proaste a ceva ce nu poate fi tăiat în lemnul tare al părții de realitate pe care ochii noștri o sesizează slab, de suprafață.

Ca să revin, nu, nu vorbesc aici despre incendii nemuritoare şi nici despre fiori poetizaţi, respingător de aproape de retorici false şi exagerate. Sunt probabil, curenţi electrici ce vibrează constant între pereţi subţiri de materie vie şi totuşi, nu-i nimic organic, nimic perisabil. În închipuirea mea, totul poate fi veşnic metafizic şi veşnic prezent numai de o parte a baricadei şi supraviețuirea e asigurată.

E dureroasă doar foamea aceasta de puritate care mi se încolăceşte în gânduri şi care îmi înceţoşează spiritul din ce în ce mai des. Nu-i sentiment, e hibridul dintre transcedental şi umanul previzibil şi trivial. E zvârcolire. E dorinţa de a mă autodistruge încet şi iremediabil.


joi, 16 noiembrie 2017

Templul sinesteziei

Percepţii, trei, atrofiate
de frig sau poate
de căldură.
Mi-e frig, mă zbat
le-am pus deoparte
căci mi-au scăpat deja din mână.

Scenariu şters, rescris
de autor e iar
fărâmiţat.
Râdem poate,
paravan pentru credibilitate.

Îmi e iar frig, nimic organic
E doar psihoza cea mai comună,
unde carnal, deci antitetic
cuvinte şi greşeli se-adună.


miercuri, 8 noiembrie 2017

Frescă

Închid ochii pe jumătate
şi-n loc de ceea ce nu e de-atâta timp
văd hrană pentru suflet şi
imagini în sepia
pe care le credeam
cumva uitate-n strada aceea
umedă şi pentru mine
oprită în timp.

Coaste sfărâmate sub căldură
Dar ce spun eu căldură
când ardea şi os şi carne
iar liniştea împrăştia în tihnă
flăcările unei îmbrăţişări
din care nu ţi-am mai dat drumul.

Toate s-ar putea cumva uita
şi nu s-ar mai alerga
imagini cu voci
printr-o minte tulburată
toate, numai parfumul
nu ţi-l pot uita.


joi, 2 noiembrie 2017

Imposibilitate

Şiraguri negre de cuvinte roase
Se-ncolăcesc asemeni
Unor braţe acoperite cu ghimpi
Când dorul
E singurul care nu trece
Dar până la urmă
Nici dorul nu mai doare.

Şi ce dacă n-ai să fii vreodată aici?
Cândva, doar gândul
Mă arunca asemeni unui carusel
Care se termină prea brusc, în hău.

Am înțeles acum că "niciodată"
Fie că vreau sau nu
Mă va îmbrăţişa asemeni
Gerului ce-mbracă geamul
În mozaic de gheaţă
Într-o dimineaţă luminoasă
De februarie.


sâmbătă, 21 octombrie 2017

Întoarcere la origini

   Mi-am pironit ochii în foaia asta albă pe care am scris de atâtea ori aglomerații de trăiri și de emoții, repetate la nesfârșit și am realizat cât de departe sunt toate. Sunt departe și multe din ele s-au pierdut fără să știu cum și de ce, fără să știu ce eram și ce mai sunt.
   S-au schimbat multe, m-am îndepărtat de tot și de toate. E departe visul meu de a scrie, e departe tot ceea ce i-a fost sufletului meu vreodată drag. Ești departe și tu, dar oricât de departe ai fi, n-am încetat o clipă să îți vorbesc și să te strig, să te regăsesc în frânturi de vorbe și de vise amestecate, ca un colț de univers în care îmi refugiez mintea obosită de tumultul vieții, de prefăcătorie și de multele dureri ce nu apucă vreodată să vadă lumina, să capete cumva formă.
   Sunt omul care a tăiat în carne vie și a frânt în două speranțe și vise. Sunt omul de care, mai presus de orice, trebuie să te ferești și pe care să nu cumva să ți-l apropii. Dar în același timp sunt omul care în fiecare noapte închide ochii și adună din întuneric, particule infinitezimale din care se compune o singură imagine, un singur chip, și nu-i corect, nu-i drept să fiu omul acela, și nu-i drept ca de atâția ani, tu, să fii deținătorul acelui chip.
   Mi-am întors acum fața spre ceea ce am fost cândva. Și am simțit, preț de o clipă, căldura aceea vie străbătându-mi degetele înfrigurate. Atât a ținut, un moment și apoi înghețul s-a așternut din nou. Sunt iar omul de care trebuie să te ferești și pe care să nu cumva să ți-l apropii.


miercuri, 31 mai 2017

Paternitate

În iaduri negre te însufleţeşti
Şi-n suferinde răni biciul răzbate
De-ai fi ce viaţa te-a silit
Ai fi întruchiparea unui bine
Ce-ar vindeca un suflet
Şi-ar clădi iar vise.

Nu eşti, n-ai fost şi nu vei fi
Iar aceasta din urmă
E soarta, pe care o deplâng în singurătate
Tu eşti acolo undeva
La graniţa dintre durere şi amărăciune
Rădăcinile îţi sunt adânc legate.

luni, 29 mai 2017

Popas

În loc de suflet, tu ai un fel de abur plutitor
Se strânge-n cercuri dese deasupra erei noastre
Încerci zadarnic să îi strângi prezenţa
Când ea se-ncolăceşte, se-adună şi dispare.

Îţi sunt cusute rănile din spate
Dar sângerează încă abundent
Căci diavolul te-a prins adânc în gheare
Şi ţi-a răpit tot ce-ai avut vreodată drept.

Adăposteşte-te sub singurul copac
Din singura oază pe care o vei găsi
Adună-ţi puterile, coase iar rănile
Şi-apoi te îndreaptă spre alt infinit.

duminică, 14 mai 2017

No tricks

Don't tell me stories
About that immortal love of yours
Because, sadly, you can only bore me to death
Don't tell me that I miss the world
When world was lost for me since ever
We're sad, emotive little creatures
That lie themselves that love is all they need
When you will gather this foolish trap
I won't be there for you to trick


sâmbătă, 29 aprilie 2017

Nimic

Aproape pustiu e blogul acesta, altă dată fiind principalul meu interes.
Nu mai scriu pentru că s-au spus toate. Bune, rele, au fost scrise şi rescrise iar şi apoi iar. Şi la ce bun toate astea? N-au pic de poezie, pic de farmec literar, lipseşte întocmai ceea ce n-ar trebui să lipsească.
Strânse laolaltă, toate fragmentele acestea sunt doar însemnări ale unui om de nimic, bun de nimic, demn de nimic, ale unui nimeni. Şi e trist ca nimicul acesta să aibă atâtea de spus, căci n-ar trebui să le audă nimeni vreodată, atât sunt de nesemnificative.
Aproape pustiu e pe aici. Se mai strecoară câteodată câteva vorbe, asemeni unui scorpion stingher ce se mişcă prin deşert.

miercuri, 12 aprilie 2017

Multiple direcții

Ce tremur absurd, conglomerate vechi dorințe
Şi şubrezite gânduri mute ce-şi strâng în pumni
Neputințe.
Obsedantă pasiune fumegândă, de te-ai duce
M-ai lua cu tine încă o dată
Negreşit.
Parfum de aprilie şi strânsă îmbrățişare
În ochii tăi şi focul şi gheața suspină
Împreună.
Trecutul e mormânt pentru tremur de suflet
Pentru inimi frânte în bucăți şi o speranță
Mută.
Neputințele sunt mute împreună, negreşit.


sâmbătă, 25 martie 2017

Acel gen de "TU" - Partea a 3-a

Era doar o cicatrice. Sau cel puțin aşa m-am obligat să cred. Rana asta atat de veche sângerează din când în când, aducându-mi aminte de ceva ce parca s-a petrecut acum zeci de ani. Atunci, demult când eu eram doar un copil naiv iar tu...erai pur şi simplu tu...

luni, 20 martie 2017

Secat cenuşă

Şopteşte-mi Dorian, de vrei
Cum s-a simțit viața fără suflet
Şi spune-mi cât de aspri şi de grei
Sunt anii ce se duc făr' de răsunet.

De fapt, mai bine nu-mi rosti nimic
Şi lasă-mă să simt pe propria-mi piele.
Cenuşa ce se strânge, cenuşa ce-o ridic
S-a transformat în rocă ce nu piere.

Un continent sterp, insipid
Mi-e astăzi sufletul, secatul
Mi-e dor de soare sau de vânt
Mi-e dor de-un gând sau altul.


luni, 13 martie 2017

Anatomic vorbind

Crapă încet acest subțire plastic
Şi făr' să vrea pătrunde-n muşchiul fraged
Anatomic vorbind, ar trebui să moară
Însă cineva-l coase şi-l lasă să se zbată.

Mai bine l-ar lăsa să se usuce
Să umple plasticul de sânge
Să dea pe-afară, să inunde
Că-i frânt de mult şi n-o mai poate duce.



duminică, 18 decembrie 2016

Vesania

scriu acum dintre luciditate şi disperare
scriu ca să îmi amintesc cumva că sunt
să nu mă căutați căci mai mult ca sigur mă vor fi înghițit deja.
ochii, de ce se întorc toți ochii rostogolindu-se?
şi de ce zgomotul e acum doar țiuit de linişte înfundată?
de ce scândurile astea nu scârțâie?
de ce, de ce?
scrâşnete şi tremur, tremur şi scrâşnet, mi-e frică, mi-e atât de frică
să nu mă cauți, m-au înghițit deja.


joi, 17 noiembrie 2016

Vânătoarea

Cad astăzi monștrii-n sulițe-nroșite
Căci oamenii îi prind și-i vor stârpiți
Eu nu vânez ca mai demult
Și nu vreau bine sau purificare
Căci astăzi, căpetenia vânatului eu sunt.


Mi-am prins azi semenii-n capcane
Și i-am strivit și însângerat
Căci oamenii nu-mi știu adevărata fire
Și să-i conduc ei m-au lăsat.


Prea slabii demoni simt adânc trădarea
Iar ochii lor deplâng credința oarbă
Le-am dat pe rând temuta sărutare
Și rugurile-au început să-i ardă.


sâmbătă, 12 noiembrie 2016




Am acceptat de multă vreme că zidurile astea reci n-or să se oprească din a se înălța vreodată. Și acceptarea, resemnarea, oricât de amare ar fi, măcar nu te mai sufocă. Acum, însă, pereții se strâng și mă sfărâmă între ei, din nou și din nou ca pe cea mai friabilă bucată de materie nefolosibilă.

Fie ele lacrimi sau dorințe, oricât ar fi de fierbinți sau apăsătoare, sunt doar elemente ce își târăsc existența inutilă într-un labirint compact, fără intrări sau ieșiri, asemeni lăcașului în care s-au adăpostit. Se aleargă unele pe altele printre cenușă, praf și dărâmături, de parcă nu ar ști că de aici nu se iese, nu se scapă, nu se eliberează nimeni și nimic.

Frigul ăsta îmi scrâșnește în oase și vântul mi le taie din când în când, amintindu-mi să mă opresc o clipă și să privesc modul în care nimic nu s-a schimbat.
Greșesc, totuși. Înainte îmi aveam cuvintele, și de mult timp deja, m-au uitat aici, fără să se mai uite înapoi.


sâmbătă, 10 septembrie 2016

Atunci și acum

Cândva știam tot ce imi doream dar acest tot era doar de suprafață. Acum nu știu ce vreau dar știu că vreau atât de multe, atât de nedefinite. Probabil vreau totul, probabil vreau ce nu e și n-o să fie așa că așteptările s-au sfărâmat de mult timp, printre ani, persoane și fragmente de amintiri ce nu se vor opri curând din a mă bântui.

În acel cândva după care tânjesc adesea, mă complăceam în concepte fantomă, cum ar fi inocența, puritatea. Și poate că totul îmi pare acum încâlcit și fad dar acela era adevărul momentului, singurul posibil și singurul perceptibil așa cum acum, ochii mei nu văd mai departe de realitatea aceasta, realitatea prezentului. Diferența dintre atunci și acum e faptul că în momentul acesta am consimțământul că nimic nu durează, cel puțin nu în aceeași stare cu care te-a obișnuit sau pe care pur și simplu o dorești.

Sunt singură cu gândurile mele, atât de singură și atât de eu. Mi-a fost dor de mine, de ceea pe care o știu și o înțeleg dar știu că n-am s-o mai revăd curând. Tot ceea ce cândva a ars, continuă să mocnească și uneori, să fumege preț de câteva clipe.
Ceea ce simt acum e descătușare și faptul că spiritul meu își trece umbra haotică peste pereții aceștia străini care sunt totuși aceiași de demult, cei ce știu toate răspunsurile la nesfârșitele mele întrebări.
E târziu și cândva ar fi fost probabil tot târziu, chiar dacă n-ar fi contat.
E târziu și n-aș fi crezut vreodată că târziul e doar depărtarea dintre două fețe ale aceluiași chip.

miercuri, 27 iulie 2016

Resemnări

Mai bine de trei ani s-au dus de când deviza generală, pe care o credeam corectă și unică, mi-a întors privirea dinspre amăgire înspre realitate.
Lumea nu e bună, nu e sinceră, nu e curată în vreun fel, ea doar se folosește de măștile pe care le etaleaza binele. Și, desigur, toți vrem să fim buni, toți vrem să salvăm lumea, sau ce a mai rămas din această prăpastie umplută clipă de clipă cu mizeria pe care o numim societate/comunitate/viață, aceste orori murdare printre care noi, fiarele etern hămesite, ne plimbăm haotic și neîncetat.
Nu înțelegi ? Nu e și n-o să fie nimic pur sau bun în lumea asta. Iar singura putere pe care o poți avea e aceea pe care ți-o extragi din ură. 
În ură, suntem cu toții sinceri, iar ura, e uneori calmantul necesar, fără de care n-am putea supraviețui.

Ştiu prea bine că în esență sunt doar un monstru. Dar voi fi mereu monstrul ce îşi întoarce fața hâdă, spre a fi văzută, niciodată ascunsă. Urăsc, rănesc, mă hrănesc cu dorințe negre, pentru că altfel, aş înceta să exist. O pasăre ce nu zboară şi-a pierdut condiția definitorie, la fel şi un lup ce nu-şi împlântă adânc colții în carnea altor vietăți.






duminică, 24 iulie 2016

mergi copile către demoni
mergi copile de-i petrece
mâine seară-n al tău suflet
să roiască s-or întrece

marți, 12 aprilie 2016

Inventar

Când clipele nu fac decât să-şi piardă componenţa
Se scurge simultan ultima doză de control
Şi sângele vibrează surd în vene
Aceleaşi vene
Până acum, uscate, lipsite de oricare rol.

Mi-am tot ascuns ochii, numai să nu văd lumina
sau probabil, ideea greşită despre ea
căci ororile nu sunt străine
lumină
nu-i nimeni, nu poate fi cineva.

Am numărat tot ce a fost viață în rotiri de ceas
incandescență, soare, zile
în urmă, eu vin ca cea mai neagră noapte
neîncetată fugă
şi într-un sfârşit, doar cale spre uitare.





miercuri, 6 aprilie 2016

Deplasări între galaxiile haosului

N-au mai fost cuvinte şi încă nu sunt iar asta pentru că lucrurile, situaţiile, vieţile se schimbă. Iar atunci când vorbesc despre asta, chiar noţiunea de schimbare pare acum nepotrivită prin insuficienţa termenului în sine, căci eu nu mai sunt nimic din ce eram. Când îmi citesc vechile postări nu simt altceva decât că lecturez confesiunile ascunse ale unei străine pe care totuşi o cunosc.
Nu ştiu dacă am vrut să o părăsesc. Ştiu doar că era slabă iar eu o uram enorm pentru asta, pentru că vulnerabilitatea e ceva ce n-o să pot tolera vreodată. Ceea ce mă bântuie e faptul că s-ar putea să trăiască încă, ascunsă prin cine ştie ce cotlon al sufletului, rănită şi epuizată, hăituită continuu de o perioadă de vreme încoace.

Nu mai pot scrie. Nu tu profunzime, nu tu formă sau expresie care să te ducă cu gândul la ceva ce se apropie de literatură. Da, nu mai pot să scriu şi acum scriu despre faptul că nu pot să scriu altfel simt că o să-mi pierd minţile.
Cuvintele, conceptele pe care le-aş fi putut include aşa cum făceam înainte, s-au spulberat de luni bune sau poate s-au epuizat cu totul. Fără scris, eu nu mai sunt, nu mai exist, mi-am pierdut orice urmă de identitate care a mai rămas.
Era singurul mod prin care puteam să exist eu cea adevărată, prin care strigam după ajutor, deşi nu l-aş fi acceptat niciodată, sau din contră modalitatea prin care mă luptam cu o lume întreagă. Mă simt dezarmată, prea umană, prea dezintegrată.
E un alt fel de haos, total necunoscut mie dar presupun că dacă înveţi să funcţionezi într-un univers haotic, chiar termenul de "haos" îşi pierde treptat orice proprietate, orice consistenţă şi eşti eliminat fără dreptul la protest sau simplă opunere. Pur şi simplu dispari, nu mai găseşti nicăieri furia pe care reuşeai să o domoleşti, durerea care oricât ţi-ar fi sfâşiat sufletul şi carnea, nu mai avea decât consistenţa unei atingeri lipsită de orice intensitate.

Durerea aceea de demult nu mai e. Şi ceea ce a înlocuit-o mă aduce aproape de teroare ca niciodată. Umanitatea vine împreună cu dorinţa de a proteja iar atunci când jocul nu te mai are doar pe tine ca protagonist, după fiecare gest care provoacă fie şi cea mai mică intensitate din ceea ce ar putea fi tristeţe sau orice alt sentiment din sfera negativului, apare vinovăţia ai cărei colţi nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată milă. Am s-o las să mă devoreze, şi ca întotdeauna, voi renaşte. Căci spiritul meu mult prea întunecat, ce acum se împleteşte cu lumina, nu vrea să cunoască astfel moartea.



marți, 2 februarie 2016

Permisie

Incertitudinea a provenit înotdeauna dinspre ceilalţi, ori de câte ori a fost prezentă, ori de câte ori m-a bântuit în vise, gânduri şi acţiuni. Însă acum, eu generez incertitudine şi o mulţime de semne de întrebare pentru care nu sper încă să găsesc răspunsuri.

Când m-am pierdut pe mine, am pierdut şi controlul asupra oricărui sentiment pe care îl aveam sau aş fi putut să îl am asupra oamenilor din jurul meu. De atunci, multe s-au întâmplat iar eu sunt pur şi simplu nu pot să-mi fac loc afară din oceanul acesta de confuzie care mă sufocă.

Lipsa sentimentelor se amestecă frecvent cu accese de afecţiune pe care nu le înţeleg şi faţă de care îmi e frică să reacţionez. În general lipsa se împleteşte cu prezenţa în ultimul timp şi asta mă împiedică să văd lucrurile clar.

Am nevoie să învăţ, asta e sigur. Ar trebui poate să învăţ să iubesc, dar nimic nu sună mai înfricoşător decât asta. Iubirea e în ochii mei, slăbiciune şi distrugere, iar tot ceea ce am construit riscă să se dărâme. Ar trebui apoi, să-mi dau voie să trăiesc, iar asta mă înspăimântă şi mai tare căci nici în cele mai îndepărtate amintiri nu-mi pot reprezenta o astfel de imagine, iar eu, fără presupuneri şi anticipări, nu mai ştiu să funcţionez.





marți, 29 decembrie 2015

Aceeaşi poveste, niciodată basm

Nu mi-o pot aminti.
Îmi pot aminti poveşti citite acum zece ani, frânturi din filme văzute cine ştie când şi fețele oamenilor pe care i-am văzut doar fracțiuni de secundă, câte o singură dată, în întreaga mea viață. Dar nu pot să-mi amintesc cine am fost, înainte să arunc pământ peste ființa aceea slabă şi iubitoare, umană şi defectă. Nu-mi pot aminti exact nici momentul în care întunericul a înghițit-o iar ei zâmbeau satisfăcuți pe marginea prăpastiei, margine pe care acum promit să le-o zbor de sub picioare.

Am renăscut din ură şi din pământul negru ce mustea în slăbiciunile topite, am renăscut cu un preț pe care nu ştiu dacă să regret că l-am plătit, căci mă simt atât de vie pentru un om ce şi-a aruncat sufletul în vid. Ştii cât poate să fie de puternică ura? E atât de puternică încât încălzeşte artificial sângele mort, făcându-l să se comporte aşa cum ar trebui. Ştiu asta căci venele îmi vibrează haotic, de fiecare dată când simulez viața.

Dar totuşi... nu mi-o pot aminti. Ştiu doar că plângea, mult, enorm de mult iar eu îmi puneam mâinile la urechi, să n-o mai pot auzi, doar că plânsul acela ar fi putut să răzbată orice element fizic, aşa că totul era în zadar.
Am ştiut atunci că doar în moarte o s-o pot ascunde, şi pământul i-a fost mormânt, pământul mi-a fost renaştere. A fost apoi linişte, şi orice fascicol de lumină s-a stins.
Nu mi-o pot aminti... de atunci... m-o fi uitat şi ea.


vineri, 25 decembrie 2015

Sunt ultimul om

Spune-mi, oare preţuieşte ceva toată ura asta, toată furia, nemulţumirea şi răul acesta ce se regenerează constant ca într-un joc în care nu găseşti butonul de ieşire?
Dacă îţi dau toate astea, îmi poţi da măcar un strop de umanitate, de iubire, de orice numai să simt o clipă că trăiesc?

Aş da totul pentru o clipă de viaţă
aş da totul, pentru că totul mi-e nimic
pentru că sunt ultimul om
sunt ultimul om
ultimul om...



vineri, 11 decembrie 2015

O piesă în N acte

Râsete şi fals echilibru.
Şi-apoi, la sfârşitul zilei, realizez doar a nu ştiu câta oară că nu am nimic, că nu sunt nimic şi că îmi e din ce în ce mai greu că o să fiu cândva.  
Se află aici doar pereții aceştia pe care îmi doresc să-i izbesc, să-i sfărâm ca să pot cumva să-mi strig durerea şi revolta ce clocoteşte în mine odată ce apune soarele. Aud urletul acela interior, din ce în ce mai tare şi e din ce în ce mai greu să-l acopăr, căci s-a deprins să dărâme orice oprelişte.

E doar o altă zi în care nu am nimic şi mai cu seamă, nu am pe nimeni.
E doar o altă zi în care există viață doar ca să nu fie moarte.




marți, 8 decembrie 2015

Hearts and Stones

Only the ice will ever unite us
My frozen soul, your frozen eyes
And I will never be able to forgive you
For turning this stone into a human heart.

The storm is near and I'm afraid
I lost myself again between white and black
So please remember, that I will never forgive you
For turning that stone into a human heart.






sâmbătă, 5 decembrie 2015

Scurtă reîntoarcere

Tot ce știu e că nimic n-o să se schimbe vreodată...asta...totul. Diminețile nu vor fi nicicând ușor de suportat, la fel și serile infernale sau pur și simplu zilele fără un anume fel de... suport suplimentar. Scenariile pe care ți le faci seara, despre acea viață normală și pe alocuri fericită nu se vor identifica niciodată cu elementele ce îți compun realitatea. Ei, nu mai sunt demult aici, așa că, nu mai percep o astfel de prezență așa cum ar trebui. M-am obișnuit astfel, să ridic ziduri până la cer, numai ca să nu mai poată trece nimeni de ele, să rămân doar eu și durerea, eu și neputința, eu și haosul, eu și disperarea, eu și nimicul.      

Din acești patru ani, nu pot să deosebesc vreo zi de alta, doar segmente largi reprezentate de diferite chipuri. Chipuri pe care încerc doar să le urăsc în fiecare zi, cât pot de mult, ca să pot să mă ridic, să respir și să funcționez. Doar că, la un moment dat există zile pe care le sacrific lăsând totul să explodeze, într-un fel de purificare prin rău, asemeni unui sacrificiu spre cea mai de jos treaptă din "bine". Toate "de ce-urile" s-au răzvrătit azi din cel mai ascuns colț în care le-am putut exila și au năvălit azi, la fel de puternice pe cât le știam. N-am să mint, mi-a fost dor de ele și de lipsa de control, oricât de  ilogic ar suna acest lucru. Mi-e dor, căci azi mi-am permis acest lux, mi-e dor, și o să profit de asta azi. Mâine, eul mi-e programat să o ia de la capăt, să ridice ziduri și să îngroape adevărurile cât mai adânc și poimâine la fel, cine știe, poate cândva nici n-o să mai solicite pauze.


joi, 26 noiembrie 2015

Aruncate pe fugă

 Învăţ să trăiesc din nou, asemeni unui convalescent sau a unui amnezic.
 Fără pastile şi fără oameni.
 Învăţ să fiu singură în fiecare clipă a vieţii mele şi să nu mă plâng, să nu reproşez, să nu, să... nu.

 Învăţ să privesc o pereche de ochi adânci şi să nu-mi fie teamă. Aleg să nu-mi fie frică. Apoi, aleg să zâmbesc, căci de simţit, cu greu o să-mi mai permit.
 Învăţ, de aceea, nu mai e timp. Nu mai e timp pentru aşternut cuvinte ca înainte, nu mai e timp pentru... nimic. Mai e însă, un singur lucru pe care vreau să-l învăţ...



marți, 10 noiembrie 2015

The Curse of The Double Death

How should I trust  your shadow
When it melts right here under
the pressure of your warm, shed blood?
And how should I forgive myself
When I don’t want to be forgiven or saved
For killing two souls
Both yours and mine?

The snow turned red and all the wolves
Were howling without knowing why
Only the white beast just stared
at the black dying one.
The she-wolf knew the curse was broken
And after that she knew another one was born
Because the life of the dark wolf was flowing
Filling the endless holes of the thirsty ground.

Her jaws were shaking
And even though she couldn’t feel the cold
The human leavings remembered it all
That one day there was life, love, then
It was nothingness and they were nothing at all.

This is the song of the broken ones
This is the story that ends with tears
The material form or not, in eyes or souls
Only the pain never ends
Only the grief is real. 




marți, 27 octombrie 2015

Loc printre umbre

Am citit toate promisiunile acelea însemnate pe câte un colţ de hârtie, naiba ştie de ce. Când scriem astfel de lucruri, o facem poate, pentru că materialul oferă ideea de credibilitate şi speranţa că măcar ceva o să fie real, adevărat.

E prima dată când admit faptul că am nevoie de ajutor, că de data aceasta nu o să mai pot face faţă de una singură, prima dată în aproape patru ani de zile. Patru ani înecaţi în mizerie, cu prea puţine amintiri plăcute, care se cufundă în abundenţa de momente negre, infinit aspre şi amare.

Am distrus prea multe, şi în mare parte, părţi întregi din mine, fizic sau psihic vorbind. Războiul acesta durează de prea mult timp şi gândul de al încheia mă bântuie zi de zi, noapte de noapte căci deţin locul acela care mă cheamă mereu şi mereu.






duminică, 20 septembrie 2015

Epuizare

 

  Am trăit această zi de atâtea ori încât am pierdut numărătoarea. Aceeaşi zi, fără elemente surpriză, fără vreun gram de evoluţie, fără vreo speranţă de ieşire din acest cerc. Zile moarte şi nopţi vii; noaptea va fi întotdeauna mai uşor de trăit căci doar când apune soarele se strâng laolaltă toţi demonii ce-şi încep iar şi iar tortura, singurul lucru care-mi aduce aminte că mai pot să simt, oricât de mare ar fi denaturarea termenului în condiţiile date.
  Am obosit cu adevărat, încât nici ani întregi de somn nu mi-ar putea vindeca istovirea. Am obosit şi am renunţat căci cu cât îşi dorea mai mult să existe, chiar şi o idee de speranţă, cu atât mă cufundam mai adânc în aceleaşi ape tulburi în care am învăţat să nu mă înec de trei ani încoace.

  Până la urmă... poate viaţa nu e chiar pentru toată lumea.

miercuri, 16 septembrie 2015

Dar şi blestem

  Când o să răsară soarele, nimic din toate acestea nu vor mai fi aici. Nici eu n-o să mai fiu, nu această eu, cea care în sfârşit îşi frânge în mâini orgoliul şi recunoaşte că are nevoie de ajutor mai mult ca niciodată. Nu mai vreau, nu mai găsesc motiv să îndur toată suferința asta, care ignorată ajunge să dea năvală ca marea în timpul furtunii, poate în sfarşit, pentru nimeni şi nimic nu vreau să mai simt durerea cum îmi străpunge pieptul zi de zi, noapte de noapte.
  Orice refugiu mi-am găsit în ultimii doi ani au ars pe rând, prădate de cine ştie cine, orice scăpare s-a dovedit a fi o amăgire.



  N-am mai însemnat pierderile căci mi-ar fi imposibil să le număr sau să mă mai gândesc la ele, tot ce ştiu e că mă aflu pe acelaşi drum pe care mă aflu de atâta timp. Înainte de suferință şi întuneric nu reuşesc să pătrund, nu pot să îmi amintesc cum eram cândva, când nu cunoşteam răul, pierderea, durerea şi amărăciunea.
  Când apune soarele, nu mai e nimeni aici. Singurătatea mea e tot ce mi-a mai rămas şi nu, pe asta nu puteți să mi-o răpiți şi din fericire, nimeni nu vrea darul acesta întunecat, singurul lucru constant pe care ceea ce voi numiți viață, mi l-a putut oferi.

marți, 25 august 2015

Acel gen de "TU" - Partea a II-a

    Din această clipă, de azi, de mâine, şi niciodată n-am putut. Şi chiar de au trecut pe rând luni, apoi un an, apoi alte luni, eu nu mi-am putut ţine promisiunile şi n-am reuşit, în deplină absenţă să scot imaginea ta din locul în care nu a trebuit şi nu trebuie să fie. N-am reuşit şi slăbiciunea asta mă consumă în fiecare moment în care îmi pot auzi gândurile, în fiecare moment în care o surprind şi nu vreau decât să dispară, căci e un cerc strâmt şi indestructibil în care nu pot decât să mă învârt neîncetat.
     Mi-au rămas aceleaşi obiceiuri pe care nu le pot controla, într-atât îmi e de dor, şi poate că pentru ceva timp, ochii mei nu vor înceta să te caute în fiecare mulţime posibilă, oricât de inutilă şi jalnică ar fi această acţiune. Urăsc asta, şi încerc numai să urăsc, numai că în astfel de împrejurări, termenul de imposibil îţi înfige neîncetat rădăcinile, zădărnicindu-mi orice efort.
     Se pare că nu a fost o ultimă dată, deoarece nu mi-am mai putut ţine promisiunea, şi n-am putut să ţin pentru mine o singură scrisoare pe care să n-o pot trimite. Sunt doar cuvinte pe care n-am să pot să ţi le spun niciodată şi sunt singurele cuvinte sub care o să mă ascund întotdeauna pentru că nu contează.

duminică, 23 august 2015

Păienjeniş

M-a părăsit Atena, lăsându-mi pânza în braţe,
miroase a moarte, simt gust de moarte 
şi văd moartea în pânza ce se destramă
când o urăsc şi smoală îmi clocoteşte în vene.
E moarte în aripi, e moarte în exaltare
şi prind petale arse de vântul viu ce-a tot plecat
îmi prind cenuşa-n călimări uscate
căci ura mi-a devenit şi suflu şi mormânt
de când respir frenetic mucegaiuri
de când nimic nu poate să mai fie sfânt.