duminică, 14 mai 2017

No tricks

Don't tell me stories
About that immortal love of yours
Because, sadly, you can only bore me to death
Don't tell me that I miss the world
When world was lost for me since ever
We're sad, emotive little creatures
That lie themselves that love is all they need
When you will gather this foolish trap
I won't be there for you to trick


sâmbătă, 29 aprilie 2017

Nimic

Aproape pustiu e blogul acesta, altă dată fiind principalul meu interes.
Nu mai scriu pentru că s-au spus toate. Bune, rele, au fost scrise şi rescrise iar şi apoi iar. Şi la ce bun toate astea? N-au pic de poezie, pic de farmec literar, lipseşte întocmai ceea ce n-ar trebui să lipsească.
Strânse laolaltă, toate fragmentele acestea sunt doar însemnări ale unui om de nimic, bun de nimic, demn de nimic, ale unui nimeni. Şi e trist ca nimicul acesta să aibă atâtea de spus, căci n-ar trebui să le audă nimeni vreodată, atât sunt de nesemnificative.
Aproape pustiu e pe aici. Se mai strecoară câteodată câteva vorbe, asemeni unui scorpion stingher ce se mişcă prin deşert.

miercuri, 12 aprilie 2017

Multiple direcții

Ce tremur absurd, conglomerate vechi dorințe
Şi şubrezite gânduri mute ce-şi strâng în pumni
Neputințe.
Obsedantă pasiune fumegândă, de te-ai duce
M-ai lua cu tine încă o dată
Negreşit.
Parfum de aprilie şi strânsă îmbrățişare
În ochii tăi şi focul şi gheața suspină
Împreună.
Trecutul e mormânt pentru tremur de suflet
Pentru inimi frânte în bucăți şi o speranță
Mută.
Neputințele sunt mute împreună, negreşit.


sâmbătă, 25 martie 2017

Acel gen de "TU" - Partea a 3-a

Era doar o cicatrice. Sau cel puțin aşa m-am obligat să cred. Rana asta atat de veche sângerează din când în când, aducându-mi aminte de ceva ce parca s-a petrecut acum zeci de ani. Atunci, demult când eu eram doar un copil naiv iar tu...erai pur şi simplu tu...

luni, 20 martie 2017

Secat cenuşă

Şopteşte-mi Dorian, de vrei
Cum s-a simțit viața fără suflet
Şi spune-mi cât de aspri şi de grei
Sunt anii ce se duc făr' de răsunet.

De fapt, mai bine nu-mi rosti nimic
Şi lasă-mă să simt pe propria-mi piele.
Cenuşa ce se strânge, cenuşa ce-o ridic
S-a transformat în rocă ce nu piere.

Un continent sterp, insipid
Mi-e astăzi sufletul, secatul
Mi-e dor de soare sau de vânt
Mi-e dor de-un gând sau altul.


luni, 13 martie 2017

Anatomic vorbind

Crapă încet acest subțire plastic
Şi făr' să vrea pătrunde-n muşchiul fraged
Anatomic vorbind, ar trebui să moară
Însă cineva-l coase şi-l lasă să se zbată.

Mai bine l-ar lăsa să se usuce
Să umple plasticul de sânge
Să dea pe-afară, să inunde
Că-i frânt de mult şi n-o mai poate duce.



duminică, 18 decembrie 2016

Vesania

scriu acum dintre luciditate şi disperare
scriu ca să îmi amintesc cumva că sunt
să nu mă căutați căci mai mult ca sigur mă vor fi înghițit deja.
ochii, de ce se întorc toți ochii rostogolindu-se?
şi de ce zgomotul e acum doar țiuit de linişte înfundată?
de ce scândurile astea nu scârțâie?
de ce, de ce?
scrâşnete şi tremur, tremur şi scrâşnet, mi-e frică, mi-e atât de frică
să nu mă cauți, m-au înghițit deja.


joi, 17 noiembrie 2016

Vânătoarea

Cad astăzi monștrii-n sulițe-nroșite
Căci oamenii îi prind și-i vor stârpiți
Eu nu vânez ca mai demult
Și nu vreau bine sau purificare
Căci astăzi, căpetenia vânatului eu sunt.


Mi-am prins azi semenii-n capcane
Și i-am strivit și însângerat
Căci oamenii nu-mi știu adevărata fire
Și să-i conduc ei m-au lăsat.


Prea slabii demoni simt adânc trădarea
Iar ochii lor deplâng credința oarbă
Le-am dat pe rând temuta sărutare
Și rugurile-au început să-i ardă.


sâmbătă, 12 noiembrie 2016




Am acceptat de multă vreme că zidurile astea reci n-or să se oprească din a se înălța vreodată. Și acceptarea, resemnarea, oricât de amare ar fi, măcar nu te mai sufocă. Acum, însă, pereții se strâng și mă sfărâmă între ei, din nou și din nou ca pe cea mai friabilă bucată de materie nefolosibilă.

Fie ele lacrimi sau dorințe, oricât ar fi de fierbinți sau apăsătoare, sunt doar elemente ce își târăsc existența inutilă într-un labirint compact, fără intrări sau ieșiri, asemeni lăcașului în care s-au adăpostit. Se aleargă unele pe altele printre cenușă, praf și dărâmături, de parcă nu ar ști că de aici nu se iese, nu se scapă, nu se eliberează nimeni și nimic.

Frigul ăsta îmi scrâșnește în oase și vântul mi le taie din când în când, amintindu-mi să mă opresc o clipă și să privesc modul în care nimic nu s-a schimbat.
Greșesc, totuși. Înainte îmi aveam cuvintele, și de mult timp deja, m-au uitat aici, fără să se mai uite înapoi.


sâmbătă, 10 septembrie 2016

Descătușare

Cândva știam tot ce imi doream dar acest tot era doar de suprafață. Acum nu știu ce vreau dar știu că vreau atât de multe, atât de nedefinite. Probabil vreau totul, probabil vreau ce nu e și n-o să fie așa că așteptările s-au sfărâmat de mult timp, printre ani, persoane și fragmente de amintiri ce nu se vor opri curând din a mă bântui.

În acel cândva după care tânjesc adesea, mă complăceam în concepte fantomă, cum ar fi inocența, puritatea. Și poate că totul îmi pare acum încâlcit și fad dar acela era adevărul momentului, singurul posibil și singurul perceptibil așa cum acum, ochii mei nu văd mai departe de realitatea aceasta, realitatea prezentului. Diferența dintre atunci și acum e faptul că în momentul acesta am consimțământul că nimic nu durează, cel puțin nu în aceeași stare cu care te-a obișnuit sau pe care pur și simplu o dorești.

Sunt singură cu gândurile mele, atât de singură și atât de eu. Mi-a fost dor de mine, de ceea pe care o știu și o înțeleg dar știu că n-am s-o mai revăd curând. Tot ceea ce cândva a ars, continuă să mocnească și uneori, să fumege preț de câteva clipe.
Ceea ce simt acum e descătușare și faptul că spiritul meu își trece umbra haotică peste pereții aceștia străini care sunt totuși aceiași de demult, cei ce știu toate răspunsurile la nesfârșitele mele întrebări.
E târziu și cândva ar fi fost probabil tot târziu, chiar dacă n-ar fi contat.
E târziu și n-aș fi crezut vreodată că târziul e doar depărtarea dintre două fețe ale aceluiași chip.

miercuri, 27 iulie 2016

Resemnări

Mai bine de trei ani s-au dus de când deviza generală, pe care o credeam corectă și unică, mi-a întors privirea dinspre amăgire înspre realitate.
Lumea nu e bună, nu e sinceră, nu e curată în vreun fel, ea doar se folosește de măștile pe care le etaleaza binele. Și, desigur, toți vrem să fim buni, toți vrem să salvăm lumea, sau ce a mai rămas din această prăpastie umplută clipă de clipă cu mizeria pe care o numim societate/comunitate/viață, aceste orori murdare printre care noi, fiarele etern hămesite, ne plimbăm haotic și neîncetat.
Nu înțelegi ? Nu e și n-o să fie nimic pur sau bun în lumea asta. Iar singura putere pe care o poți avea e aceea pe care ți-o extragi din ură. 
În ură, suntem cu toții sinceri, iar ura, e uneori calmantul necesar, fără de care n-am putea supraviețui.

Ştiu prea bine că în esență sunt doar un monstru. Dar voi fi mereu monstrul ce îşi întoarce fața hâdă, spre a fi văzută, niciodată ascunsă. Urăsc, rănesc, mă hrănesc cu dorințe negre, pentru că altfel, aş înceta să exist. O pasăre ce nu zboară şi-a pierdut condiția definitorie, la fel şi un lup ce nu-şi împlântă adânc colții în carnea altor vietăți.






duminică, 24 iulie 2016

mergi copile către demoni
mergi copile de-i petrece
mâine seară-n al tău suflet
să roiască s-or întrece

marți, 12 aprilie 2016

Cincizeci și unu

Când clipele nu fac decât să-şi piardă componenţa
Se scurge simultan ultima doză de control
Şi sângele vibrează surd în vene
Aceleaşi vene
Până acum, uscate, lipsite de oricare rol.

Mi-am tot ascuns ochii, numai să nu văd lumina
Sau probabil, ideea greşită despre ea
Căci ororile s-au dovedit a fi străine
Căci lumină
Eşti numai tu şi nimeni altcineva.

Am numărat iubirea noastră în rotiri de ceas
Căci tu eşti incandescenţa soarelui, a zilei
În urma ta, eu vin ca cea mai neagră noapte
Neîncetată fugă
Şi într-un sfârşit, prea strânsă îmbrăţişare.





miercuri, 6 aprilie 2016

Deplasări între galaxiile haosului

N-au mai fost cuvinte şi încă nu sunt iar asta pentru că lucrurile, situaţiile, vieţile se schimbă. Iar atunci când vorbesc despre asta, chiar noţiunea de schimbare pare acum nepotrivită prin insuficienţa termenului în sine, căci eu nu mai sunt nimic din ce eram. Când îmi citesc vechile postări nu simt altceva decât că lecturez confesiunile ascunse ale unei străine pe care totuşi o cunosc.
Nu ştiu dacă am vrut să o părăsesc. Ştiu doar că era slabă iar eu o uram enorm pentru asta, pentru că vulnerabilitatea e ceva ce n-o să pot tolera vreodată. Ceea ce mă bântuie e faptul că s-ar putea să trăiască încă, ascunsă prin cine ştie ce cotlon al sufletului, rănită şi epuizată, hăituită continuu de o perioadă de vreme încoace.

Nu mai pot scrie. Nu tu profunzime, nu tu formă sau expresie care să te ducă cu gândul la ceva ce se apropie de literatură. Da, nu mai pot să scriu şi acum scriu despre faptul că nu pot să scriu altfel simt că o să-mi pierd minţile.
Cuvintele, conceptele pe care le-aş fi putut include aşa cum făceam înainte, s-au spulberat de luni bune sau poate s-au epuizat cu totul. Fără scris, eu nu mai sunt, nu mai exist, mi-am pierdut orice urmă de identitate care a mai rămas.
Era singurul mod prin care puteam să exist eu cea adevărată, prin care strigam după ajutor, deşi nu l-aş fi acceptat niciodată, sau din contră modalitatea prin care mă luptam cu o lume întreagă. Mă simt dezarmată, prea umană, prea dezintegrată.
E un alt fel de haos, total necunoscut mie dar presupun că dacă înveţi să funcţionezi într-un univers haotic, chiar termenul de "haos" îşi pierde treptat orice proprietate, orice consistenţă şi eşti eliminat fără dreptul la protest sau simplă opunere. Pur şi simplu dispari, nu mai găseşti nicăieri furia pe care reuşeai să o domoleşti, durerea care oricât ţi-ar fi sfâşiat sufletul şi carnea, nu mai avea decât consistenţa unei atingeri lipsită de orice intensitate.

Durerea aceea de demult nu mai e. Şi ceea ce a înlocuit-o mă aduce aproape de teroare ca niciodată. Umanitatea vine împreună cu dorinţa de a proteja iar atunci când jocul nu te mai are doar pe tine ca protagonist, după fiecare gest care provoacă fie şi cea mai mică intensitate din ceea ce ar putea fi tristeţe sau orice alt sentiment din sfera negativului, apare vinovăţia ai cărei colţi nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată milă. Am s-o las să mă devoreze, şi ca întotdeauna, voi renaşte. Căci spiritul meu mult prea întunecat, ce acum se împleteşte cu lumina, nu vrea să cunoască astfel moartea.



marți, 2 februarie 2016

Permisie

Incertitudinea a provenit înotdeauna dinspre ceilalţi, ori de câte ori a fost prezentă, ori de câte ori m-a bântuit în vise, gânduri şi acţiuni. Însă acum, eu generez incertitudine şi o mulţime de semne de întrebare pentru care nu sper încă să găsesc răspunsuri.

Când m-am pierdut pe mine, am pierdut şi controlul asupra oricărui sentiment pe care îl aveam sau aş fi putut să îl am asupra oamenilor din jurul meu. De atunci, multe s-au întâmplat iar eu sunt pur şi simplu nu pot să-mi fac loc afară din oceanul acesta de confuzie care mă sufocă.

Lipsa sentimentelor se amestecă frecvent cu accese de afecţiune pe care nu le înţeleg şi faţă de care îmi e frică să reacţionez. În general lipsa se împleteşte cu prezenţa în ultimul timp şi asta mă împiedică să văd lucrurile clar.

Am nevoie să învăţ, asta e sigur. Ar trebui poate să învăţ să iubesc, dar nimic nu sună mai înfricoşător decât asta. Iubirea e în ochii mei, slăbiciune şi distrugere, iar tot ceea ce am construit riscă să se dărâme. Ar trebui apoi, să-mi dau voie să trăiesc, iar asta mă înspăimântă şi mai tare căci nici în cele mai îndepărtate amintiri nu-mi pot reprezenta o astfel de imagine, iar eu, fără presupuneri şi anticipări, nu mai ştiu să funcţionez.





marți, 29 decembrie 2015

Aceeaşi poveste, niciodată basm

Nu mi-o pot aminti.
Îmi pot aminti poveşti citite acum zece ani, frânturi din filme văzute cine ştie când şi fețele oamenilor pe care i-am văzut doar fracțiuni de secundă, câte o singură dată, în întreaga mea viață. Dar nu pot să-mi amintesc cine am fost, înainte să arunc pământ peste ființa aceea slabă şi iubitoare, umană şi defectă. Nu-mi pot aminti exact nici momentul în care întunericul a înghițit-o iar ei zâmbeau satisfăcuți pe marginea prăpastiei, margine pe care acum promit să le-o zbor de sub picioare.

Am renăscut din ură şi din pământul negru ce mustea în slăbiciunile topite, am renăscut cu un preț pe care nu ştiu dacă să regret că l-am plătit, căci mă simt atât de vie pentru un om ce şi-a aruncat sufletul în vid. Ştii cât poate să fie de puternică ura? E atât de puternică încât încălzeşte artificial sângele mort, făcându-l să se comporte aşa cum ar trebui. Ştiu asta căci venele îmi vibrează haotic, de fiecare dată când simulez viața.

Dar totuşi... nu mi-o pot aminti. Ştiu doar că plângea, mult, enorm de mult iar eu îmi puneam mâinile la urechi, să n-o mai pot auzi, doar că plânsul acela ar fi putut să răzbată orice element fizic, aşa că totul era în zadar.
Am ştiut atunci că doar în moarte o s-o pot ascunde, şi pământul i-a fost mormânt, pământul mi-a fost renaştere. A fost apoi linişte, şi orice fascicol de lumină s-a stins.
Nu mi-o pot aminti... de atunci... m-o fi uitat şi ea.


vineri, 25 decembrie 2015

Sunt ultimul om

Spune-mi, oare preţuieşte ceva toată ura asta, toată furia, nemulţumirea şi răul acesta ce se regenerează constant ca într-un joc în care nu găseşti butonul de ieşire?
Dacă îţi dau toate astea, îmi poţi da măcar un strop de umanitate, de iubire, de orice numai să simt o clipă că trăiesc?

Aş da totul pentru o clipă de viaţă
aş da totul, pentru că totul mi-e nimic
pentru că sunt ultimul om
sunt ultimul om
ultimul om...



vineri, 11 decembrie 2015

O piesă în N acte

Râsete şi fals echilibru.
Şi-apoi, la sfârşitul zilei, realizez doar a nu ştiu câta oară că nu am nimic, că nu sunt nimic şi că îmi e din ce în ce mai greu că o să fiu cândva.  
Se află aici doar pereții aceştia pe care îmi doresc să-i izbesc, să-i sfărâm ca să pot cumva să-mi strig durerea şi revolta ce clocoteşte în mine odată ce apune soarele. Aud urletul acela interior, din ce în ce mai tare şi e din ce în ce mai greu să-l acopăr, căci s-a deprins să dărâme orice oprelişte.

E doar o altă zi în care nu am nimic şi mai cu seamă, nu am pe nimeni.
E doar o altă zi în care există viață doar ca să nu fie moarte.




marți, 8 decembrie 2015

Hearts and Stones

Only the ice will ever unite us
My frozen soul, your frozen eyes
And I will never be able to forgive you
For turning this stone into a human heart.

The storm is near and I'm afraid
I lost myself again between white and black
So please remember, that I will never forgive you
For turning that stone into a human heart.






sâmbătă, 5 decembrie 2015

Scurtă reîntoarcere

Tot ce știu e că nimic n-o să se schimbe vreodată...asta...totul. Diminețile nu vor fi nicicând ușor de suportat, la fel și serile infernale sau pur și simplu zilele fără un anume fel de... suport suplimentar. Scenariile pe care ți le faci seara, despre acea viață normală și pe alocuri fericită nu se vor identifica niciodată cu elementele ce îți compun realitatea. Ei, nu mai sunt demult aici, așa că, nu mai percep o astfel de prezență așa cum ar trebui. M-am obișnuit astfel, să ridic ziduri până la cer, numai ca să nu mai poată trece nimeni de ele, să rămân doar eu și durerea, eu și neputința, eu și haosul, eu și disperarea, eu și nimicul.      

Din acești patru ani, nu pot să deosebesc vreo zi de alta, doar segmente largi reprezentate de diferite chipuri. Chipuri pe care încerc doar să le urăsc în fiecare zi, cât pot de mult, ca să pot să mă ridic, să respir și să funcționez. Doar că, la un moment dat există zile pe care le sacrific lăsând totul să explodeze, într-un fel de purificare prin rău, asemeni unui sacrificiu spre cea mai de jos treaptă din "bine". Toate "de ce-urile" s-au răzvrătit azi din cel mai ascuns colț în care le-am putut exila și au năvălit azi, la fel de puternice pe cât le știam. N-am să mint, mi-a fost dor de ele și de lipsa de control, oricât de  ilogic ar suna acest lucru. Mi-e dor, căci azi mi-am permis acest lux, mi-e dor, și o să profit de asta azi. Mâine, eul mi-e programat să o ia de la capăt, să ridice ziduri și să îngroape adevărurile cât mai adânc și poimâine la fel, cine știe, poate cândva nici n-o să mai solicite pauze.


joi, 26 noiembrie 2015

Aruncate pe fugă

 Învăţ să trăiesc din nou, asemeni unui convalescent sau a unui amnezic.
 Fără pastile şi fără oameni.
 Învăţ să fiu singură în fiecare clipă a vieţii mele şi să nu mă plâng, să nu reproşez, să nu, să... nu.

 Învăţ să privesc o pereche de ochi adânci şi să nu-mi fie teamă. Aleg să nu-mi fie frică. Apoi, aleg să zâmbesc, căci de simţit, cu greu o să-mi mai permit.
 Învăţ, de aceea, nu mai e timp. Nu mai e timp pentru aşternut cuvinte ca înainte, nu mai e timp pentru... nimic. Mai e însă, un singur lucru pe care vreau să-l învăţ...



marți, 10 noiembrie 2015

The Curse of The Double Death

How should I trust  your shadow
When it melts right here under
the pressure of your warm, shed blood?
And how should I forgive myself
When I don’t want to be forgiven or saved
For killing two souls
Both yours and mine?

The snow turned red and all the wolves
Were howling without knowing why
Only the white beast just stared
at the black dying one.
The she-wolf knew the curse was broken
And after that she knew another one was born
Because the life of the dark wolf was flowing
Filling the endless holes of the thirsty ground.

Her jaws were shaking
And even though she couldn’t feel the cold
The human leavings remembered it all
That one day there was life, love, then
It was nothingness and they were nothing at all.

This is the song of the broken ones
This is the story that ends with tears
The material form or not, in eyes or souls
Only the pain never ends
Only the grief is real. 




marți, 27 octombrie 2015

Loc printre umbre

Am citit toate promisiunile acelea însemnate pe câte un colţ de hârtie, naiba ştie de ce. Când scriem astfel de lucruri, o facem poate, pentru că materialul oferă ideea de credibilitate şi speranţa că măcar ceva o să fie real, adevărat.

E prima dată când admit faptul că am nevoie de ajutor, că de data aceasta nu o să mai pot face faţă de una singură, prima dată în aproape patru ani de zile. Patru ani înecaţi în mizerie, cu prea puţine amintiri plăcute, care se cufundă în abundenţa de momente negre, infinit aspre şi amare.

Am distrus prea multe, şi în mare parte, părţi întregi din mine, fizic sau psihic vorbind. Războiul acesta durează de prea mult timp şi gândul de al încheia mă bântuie zi de zi, noapte de noapte căci deţin locul acela care mă cheamă mereu şi mereu.






duminică, 20 septembrie 2015

Epuizare

 

  Am trăit această zi de atâtea ori încât am pierdut numărătoarea. Aceeaşi zi, fără elemente surpriză, fără vreun gram de evoluţie, fără vreo speranţă de ieşire din acest cerc. Zile moarte şi nopţi vii; noaptea va fi întotdeauna mai uşor de trăit căci doar când apune soarele se strâng laolaltă toţi demonii ce-şi încep iar şi iar tortura, singurul lucru care-mi aduce aminte că mai pot să simt, oricât de mare ar fi denaturarea termenului în condiţiile date.
  Am obosit cu adevărat, încât nici ani întregi de somn nu mi-ar putea vindeca istovirea. Am obosit şi am renunţat căci cu cât îşi dorea mai mult să existe, chiar şi o idee de speranţă, cu atât mă cufundam mai adânc în aceleaşi ape tulburi în care am învăţat să nu mă înec de trei ani încoace.

  Până la urmă... poate viaţa nu e chiar pentru toată lumea.

miercuri, 16 septembrie 2015

Dar şi blestem

  Când o să răsară soarele, nimic din toate acestea nu vor mai fi aici. Nici eu n-o să mai fiu, nu această eu, cea care în sfârşit îşi frânge în mâini orgoliul şi recunoaşte că are nevoie de ajutor mai mult ca niciodată. Nu mai vreau, nu mai găsesc motiv să îndur toată suferința asta, care ignorată ajunge să dea năvală ca marea în timpul furtunii, poate în sfarşit, pentru nimeni şi nimic nu vreau să mai simt durerea cum îmi străpunge pieptul zi de zi, noapte de noapte.
  Orice refugiu mi-am găsit în ultimii doi ani au ars pe rând, prădate de cine ştie cine, orice scăpare s-a dovedit a fi o amăgire.



  N-am mai însemnat pierderile căci mi-ar fi imposibil să le număr sau să mă mai gândesc la ele, tot ce ştiu e că mă aflu pe acelaşi drum pe care mă aflu de atâta timp. Înainte de suferință şi întuneric nu reuşesc să pătrund, nu pot să îmi amintesc cum eram cândva, când nu cunoşteam răul, pierderea, durerea şi amărăciunea.
  Când apune soarele, nu mai e nimeni aici. Singurătatea mea e tot ce mi-a mai rămas şi nu, pe asta nu puteți să mi-o răpiți şi din fericire, nimeni nu vrea darul acesta întunecat, singurul lucru constant pe care ceea ce voi numiți viață, mi l-a putut oferi.

marți, 25 august 2015

Acel gen de "TU" - Partea a II-a

    Din această clipă, de azi, de mâine, şi niciodată n-am putut. Şi chiar de au trecut pe rând luni, apoi un an, apoi alte luni, eu nu mi-am putut ţine promisiunile şi n-am reuşit, în deplină absenţă să scot imaginea ta din locul în care nu a trebuit şi nu trebuie să fie. N-am reuşit şi slăbiciunea asta mă consumă în fiecare moment în care îmi pot auzi gândurile, în fiecare moment în care o surprind şi nu vreau decât să dispară, căci e un cerc strâmt şi indestructibil în care nu pot decât să mă învârt neîncetat.
     Mi-au rămas aceleaşi obiceiuri pe care nu le pot controla, într-atât îmi e de dor, şi poate că pentru ceva timp, ochii mei nu vor înceta să te caute în fiecare mulţime posibilă, oricât de inutilă şi jalnică ar fi această acţiune. Urăsc asta, şi încerc numai să urăsc, numai că în astfel de împrejurări, termenul de imposibil îţi înfige neîncetat rădăcinile, zădărnicindu-mi orice efort.
     Se pare că nu a fost o ultimă dată, deoarece nu mi-am mai putut ţine promisiunea, şi n-am putut să ţin pentru mine o singură scrisoare pe care să n-o pot trimite. Sunt doar cuvinte pe care n-am să pot să ţi le spun niciodată şi sunt singurele cuvinte sub care o să mă ascund întotdeauna pentru că nu contează.

duminică, 23 august 2015

Păienjeniş

M-a părăsit Atena, lăsându-mi pânza în braţe,
miroase a moarte, simt gust de moarte 
şi văd moartea în pânza ce se destramă
când o urăsc şi smoală îmi clocoteşte în vene.
E moarte în aripi, e moarte în exaltare
şi prind petale arse de vântul viu ce-a tot plecat
îmi prind cenuşa-n călimări uscate
căci ura mi-a devenit şi suflu şi mormânt
de când respir frenetic mucegaiuri
de când nimic nu poate să mai fie sfânt. 

joi, 30 iulie 2015

Omagiu

Spiritul meu ţi-a zis: părinte
când ai vărsat deasupra lui însufleţire
Şi n-a fost vreodată urmă de uitare,
ci doar refuzul lui de-a mai trăi.
Când l-am găsit, de mult plecasei,
de mult uitasem gustul, cenuşă şi nectar,
şi uscăciunea cernelii, îndelung frământată 
între degete prin care, sânge viu, nu mai curgea.
Ce tu ai scos dintre dărâmături, a fost atunci... 
ştii, acel atunci nedesluşit? 
A fost atunci doar atonie
Şi mirosul... tămâia pe care aş fi vrut să o sting,
dar... s-a dus şi ea. 

A doua ridicare, a doua înviere
Mi-au prins în foi, glasul uitat
În vorbe, m-ai învăţat cândva să caut camaraderie
Şi-n vorbe te găsesc acum 
Şi mă găsesc mereu 
Dezmorţindu-mi sufletul atrofiat.

marți, 28 iulie 2015

Merite, trecut, prezent, absolut

   Nici nu ştiu dacă durerea pe care o resimt acum e datorită numărului mare de calmante luate pe stomacul gol sau datorită faptului că ştiu mai bine ca niciodată că sunt un monstru prea puțin uman, pe care realitatea l-a renegat şi ascuns sub masca asta, pe care un impuls greu de controlat mă face să-mi doresc să o sfâşii de fiecare dată când îmi este dat să o privesc.
    Încep astfel să retrăiesc, ce-i drept vizibil modificat, trecutul acela, pe care l-am invocat pe jumătate voit în postarea anterioară. Doar că acum, nu-mi e frică şi nu mai vreau să-mi fie vreodată. Îmi aduc aminte că cineva mi-a spus că frica e o alegere iar eu nu l-am crezut, prea paralizată de lipsa totală de control ce se instalase deasupra mea.


   Cel mai uşor lucru din lume e să urăşti, şi nu-mi e frică de ura nimănui,  ci o aştept cu brațele deschise deoarece calea mea a fost cu mult mai grea, oferind motive din care să răsară întunecimea acestui sentiment.
   Nu ştiu însă încotro mă îndrept, în vidul acesta care se aşterne în mintea mea obosită şi rațiunea încețoşată, şi vreau doar să mă afund în somnul meu veşnic neodihnitor, veşnic sumbru, căci acesta este mediul în care spiritul meu a reuşit să prindă rădăcini, ca nicăieri altundeva. Am vrut mereu absolutul în simțire, şi nu l-am găsit decât în durere, niciodată în iubire, iar acesta e sacrificiul pe care l-am făcut şi îl fac în continuare, călcând pe cadavre şi arzându-mi adesea... propria inimă.

duminică, 26 iulie 2015

Răscruce

  Acum un an, probabil fix în aceeaşi seară, fix în acelaşi loc, gândurile erau cu totul altele. Doar gândurile căci orice aş fi simţit atunci nu se poate să nu se regăsească în vreun fel şi acum. Tristeţea a rămas îmbibată în pereţii ăştia care m-au privit atâta timp, a rămas în aerul care de altfel, a încetat să mă sufoce şi într-un sfârşit, în mine, fără să lase loc de pierderi sau regenerări.
  Atunci, eram singură şi mă stingeam încet implorând prezenţa unor oameni, implorând singurătatea să dispară şi coşmarurile să se oprească. Acum, aş vrea enorm să mai pot să fiu singură, la modul în care să îmi pot auzi gândurile şi să-mi pot limpezi sentimentele mult prea confuze şi amestecate. Da, acum nu mai are ce să se stingă căci nu a mai rămas nimic capabil să ardă. Şi nu mi-ar părea rău de nimic altceva dacă aş mai putea scrie, lipsa scrisului îmi zgândăre neîncetat cicatrici şi răni vechi, zi de zi, noapte de noapte.
  N-am mai fost vreodată aici, la intersecţia acestor întrebări, temeri şi dileme, deci ca atare, mintea mea nu mai ştie momentan să funcţioneze aşa că m-am blocat pentru a nu ştiu câta oară, între acel trecut şi prezentul acesta intrigant şi total nepotrivit. Ca întotdeauna, somnul mi-e cel mai de preţ aliat. Visele se risipesc şi totul dispare pentru un scurt timp, totul înafară de amărăciune.

vineri, 12 iunie 2015

   De fiecare dată când intru pe acest blog, nu fac decât să îmi amintesc. Îmi aduc aminte cine am fost, ce am fost, faptul că am fost şi mai ales, că nu mai sunt. Îmi dau seama că în continuare nu ştiu să trăiesc şi nu ştiu să fiu umană pentru că frica m-a paralizat cu totul, şi... nu... n-a fost o alegere. Mi-e frică să ofer dar mai ales mi-e frică să primesc afecţiune să primesc iubire, într-un sfârşit... să primesc. Nu vreau să distrug nimic de data aceasta, nu vreau să sfâşii pe nimeni, nu vreau să mai fiu personajul negativ şi în acelaşi timp, cea care nu a fost niciodată îndeajuns.
   Vreau poate doar să pot plânge şi să am curaj să iubesc, căci în mine, s-a strâns atâta iubire care, neeliberată, mă va ucide, mă va lăsa încet, încet fără puteri şi fără aer. M-am sufocat atâta timp, încât deşi pot face asta la nesfârşit, refuz să continui.
    Am simţit pacea care mi-a fost dintotdeauna refuzată, am aflat că pacea există. Şi după ce am simţit-o, m-a cuprins groaza că am să o pierd, că am să te pierd, că o să rănesc, atâtea scenarii şi tot atâtea coşmaruri căci poemele ce izvorăsc din mine au fost mereu create din smoală şi venin.
    Poate, într-un final, şi sufletele sălbatice merită un anumit fel de seninătate, în răstimpuri, fie ele şi îndepărtate.

duminică, 17 mai 2015

Fiecare noapte

Mi-a rămas în minte clişeicul "fiecare zi e la fel" şi nepotrivirea deranjantă a cuvintelor ce îl compun căci zilele nu mai au puterea să fie la fel. Nu zilele, ci nopţile se repetă constant, neavând vreodată ceva diferit. Fiecare noapte începe în acelaşi fel, cu încercările zadarnice de a mai simţi ceva înafară de ură, orice care să îmi amintească faptul că teoretic, sunt încă umană.

Ştii, de fiecare dată când te privesc, mi se înceţoşează privirea, de ură, de furie şi de nelinişte. Numai ideea că dacă te-aş zdrobi, totul ar avea sens, mă îmbată într-un mod pe care nu-ţi doresc să îl cunoşti. Raţiunea însă mai respiră şi-mi spune că de data asta, sunt mai bună decât tine dar nu ştiu cât timp mai pot rămâne deasupra ta.

Fiecare noapte, începe în acelaşi fel: încerc să simt, să îmi amintesc ce eram cândva.
Şi fiecare noapte se termină în acelaşi fel, în visele negre ce m-au ridicat şi m-au readus la viaţă, într-un alt chip, unul puternic, rezistent, dar lipsit de suflare.

marți, 12 mai 2015

Tot ce n-a contat

  Câteodată mă gândesc la ce ţi-aş spune, mai degrabă la ce ţi-aş fi spus dacă ar fi însemnat ceva căci am jonglat în minte vorbele acestea de atâtea ori, încât mi-a fost imposibil să uit. Mă gândesc la tot ce aş fi vrut să îţi spun şi apoi să te rog să uiţi, şi constat că nu mai pot formula nimic. Nu pot să simt nimic, nu pot să sesizez dacă îmi e dor sau nu, dacă îmi pare rău sau nu şi ştiu că momentan asta nu e ceva ce pot schimba de una singură.
  Poate ţi-aş spune că... ce?
  Ţi-aş fi spus dacă ar fi contat.

miercuri, 29 aprilie 2015

Fără titlu azi

  Am ales să urăsc, profund şi iremediabil. Şi când am simţit ura, nu mi-am mai dorit decât să urăsc mai mult căci în ură am găsit confort şi raţiune, atunci când n-am mai avut nimic. Numai ura îmi mai poate răcori sufletul ars, ca măcar din cenuşă să mai pot strânge ceva.
  E mai greu să urăşti decât să iubeşti, mi-a fost greu să vă urăsc. Greu dar nu imposibil, căci ura e o companie mai plăcută decât absenţa totală a vreunei simţiri. Nu-mi mai e dor, nu mai pot scrie, şi nu mai pot să fiu eu, căci acea "eu" a murit demult, şi n-am cum s-o mai aduc înapoi. Aşa că o îngrop azi, alături de tot ce am putut să simt vreodată şi alături de copilul din mine care s-a stins la fel, încet dar sigur.

mood

duminică, 5 aprilie 2015

Căci te voi stinge odată cu mine

   Toate lucrurile, bune sau rele, se spune că au un sfârşit. Uneori, sfârşitul acesta trebuie poate... provocat. Nu e suficientă răbdarea, nu e suficientă nici aşteptarea căci devin din ce în ce mai grele şi mai agasante. 
   Nu ai dreptul să-mi faci asta, nu sunt obligată să îndur toate astea şi oricâte blesteme aş împrăştia, n-or să-mi răcorească sufletul, pe care mi l-ai ars de o viaţă întreagă.
   Răzbunarea mă va stinge, dar asta nu mai contează, pentru că te voi stinge odată cu mine. Eu, numai eu deţin controlul, numai eu l-am deţinut întotdeauna. Şi cine deţine mai mult control dacă nu distrugerea?

duminică, 29 martie 2015

Negru

  Atunci când pieptul îmi e străpuns de durere a nu ştiu câta oară, nu e nimeni aici. Şi tot ce pot face e să stau şi să mă urăsc, să mă condamn cât pot de mult pentru faptul că în urmă cu un an vă credeam orbeşte promisiunile mincinoase. Nu pot privi în ochi o fiinţă umană fără să mă întreb cu ce mă minte sau cât timp va mai dura până mă va lovi.
  Nu mai pot face asta, şi scăparea e departe şi în acelaşi timp la un pas distanţă. Dar asta... nu, nu o mai pot face, e chinuitor şi puterea mea e limitată de data aceasta. E prea multă ură pe care nu o pot controla şi care se concentrează continuu împotriva mea. Nu-mi pot privi reflexia, nu-mi mai pot căra sufletul care e din ce în ce mai greu şi mai negru.
   Am obosit şi m-am pierdut de tot... am obosit şi nu găsesc drumul înapoi. 

sâmbătă, 21 martie 2015

Oprire

  A trecut ceva timp de când tot ce mă răscoleşte acum a avut putere să îşi facă simţită prezenţa. Dar aş minţi cu siguranţă dacă aş spune că nu mi-a lipsit asta şi nu numai...
Îmi lipsesc atât de multe încât mi-e teamă să le enumăr. Îmi este atât de dor încât aerul nu-mi mai este suficient, îmi e atât de dor încât pieptul mă doare ca sub apăsarea unei greutăţi covârşitoare. Îmi e dor şi mă doare. Mă doare că nimic din toate acestea nu contează şi nu vor conta niciodată, mă doare că nu pot spune nimic, mă doare că nu mă pot ascunde, mă doare faptul că... mă doare.
  De data asta, am învăţat să trăiesc numai pe jumătate vie. Am învăţat şi a devenit uşor, a devenit obişnuinţă. Numai că uneori e nevoie de opriri, de momente ca acestea ca să fie la fel şi mai departe.
E nevoie de aduceri aminte şi de avalanşe de gânduri încâlcite, ascunse într-un colţ întunecat, departe, de atât de mult timp.
  Dar îmi e atât de dor... şi cum fac acum să nu-mi mai fie dor ?

miercuri, 11 martie 2015

Şi ştii, şi ştim

Găsesc linişte
În întunericul braţelor tale
Căci timpul e din nou tortură
Atunci când nu mai pot
Să te mai simt.

Şi poate
Din necunoscutul în care mă arunc
Desprinzi tu acele clipe
După care alerg mereu.
Zâmbeşti, şi tresari,
Şi-mi spui că nu te cred.

Şi cum aş putea să te cred?
Când nu spui nimic sau poate,
Mă laşi să-mi culeg singură cuvintele
Şi-am obosit
Şi ştii
Şi ştim.

luni, 9 martie 2015

Nu mai e timp

  M-am îndepărtat mult de blogul ăsta, de scris în general. Nu mai e timp, nu mai e timp pentru nimic și am nevoie de timp, de o grămadă de timp ca să fac tot ce am de făcut în perioada asta. Nu găsesc timp pentru învățat, nu găsesc timp pentru scris dar găsesc întotdeauna timp ca să-mi fie dor. Mi-e dor de oameni și de situații, mi-e dor de cuvinte și deocamdată nu pot decât să accept asta.

  Nu știu, parcă mi se sfărâmă sufletul între nenumăratele ore de somn, și alea degeaba, și restul de ore în care stau și frământ până la epuizare aceleași imagini și cuvinte de demult. Se sfărâmă și îl pierd, pierd bucăți din el care se risipesc aiurea.
  Nu mai e timp pentru a pune întrebări și a aștepta răspunsuri. Nu mai e timp pentru încercări nereușite de a descifra "de ce-uri". Nu mai am timp ca să te caut, nu mai am timp să nu însemn nimic, nu mai am timp să te las să însemni atât.

marți, 24 februarie 2015

De mâine

  De mâine n-o să mai iubesc nimic din tine. Sunt prea multe demne de iubit şi eu n-am puterea necesară să o fac. În tine sunt prea multe, şi nu te ştiu şi nu ne ştim. De asta, de mâine, n-am să mai iubesc nimic din tine.
  De mâine, n-o să mai iubesc nimic din tine pentru că nu vei fi niciodată aici. Nu o să-ţi pot spune niciodată nimic, şi siguranţa asta mă distruge.
  De mâine, n-o să mai iubesc nimic din tine. Da, de mâine...

sâmbătă, 14 februarie 2015

All my tears have been used up

  Se face din ce în ce mai frig şi-mi e greu să realizez dacă e un frig fizic sau dacă are altă natură. Se face frig şi îmi tremură degetele. Mi-a trecut acum prin minte ideea că toate emoţiile pe care nu le mai am mi s-au strâns în vârful degetelor şi acum luptă să se elibereze.
Ştiu doar că am nevoie să scriu chiar dacă textele mele nu mai au lirism, nu mai au mesaj, nu mai au consistenţă proprie şi sunt doar aglomerări de cuvinte aruncate doar de dragul de a mai compune ceva, de a mă regăsi cumva. Totul e doar o încercare eşuată de a mă concentra, de a simţi ceva, fie şi preţ de numai o clipă şi în acelaşi timp încerc să opresc durerea asta chinuitoare pe care abia o percep.
  Vreau numai ca toate acestea să ia sfârşit, orice ar presupune asta. Nu obişnuiam să scriu vreodată despre sfârşituri, nu obişnuiam să mi le imaginez sau să le proiectez. Nu obişnuiam să fac multe lucruri dar când zidurile se strâng şi eşti lăsat singur, orice regulă cade şi impulsivitatea îşi face de cap.
Nu-ţi poţi imagina cât de puternică e ura, şi câtă forţă poate avea un impuls autodistructiv, aproape că nu mai e nevoie să fie alimentat pe parcurs ca să ducă la bun sfârşit ce a început.
  Se  face din ce în ce mai frig. Şi nu e un frig fizic.

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Cât aş fi vrut...

Cât aş fi vrut să îți dezbrac cuvintele
Să rup veşmintele care le-au îmbrăcat
În vorbe aprinse
Fiori adânci,
În care negreşit m-aş fi înecat.

Cât aş fi vrut să îţi dezbrac un gând
Să-ţi smulg doar adevărul pe care l-am vânat
Pumnal încins
Călit în flăcări,
Cu care singură m-aş fi înjunghiat.

Am vrut numai să te dezbrac de vorbe
Ai fi zâmbit, te-aş fi urmat
Te-aş fi lăsat iar să câştigi, să crezi că domini
Jocul în care niciodată n-ai învins,
Pe care niciodată nu l-ai terminat.

duminică, 25 ianuarie 2015

Cuvinte

  Aş avea nevoie doar de cuvinte... cuvinte care să exprime nimicul ce e atât de greu de creionat. Dacă nu sunt cuvinte, ce a mai rămas atunci? A rămas neputinţa şi imposibilitatea de a uita şi a lăsa în urmă. A mai rămas numai singurătatea asta care îşi sapă adânc tunele prin ruina aceea pe care o numesc suflet.
  Unde sunt cuvintele mele? De ce mi le-aţi luat?

luni, 19 ianuarie 2015

Cold and empty is all I got left

   Cât de crud e să simţi că pământul îţi fuge iar de sub picioare când abia ai reuşit să faci câţiva paşi. Şi cât de sinistru e să te trezeşti iar, în mijlocul apelor în care nu demult te scufundai şi te luptai să scapi, în mijlocul unei furtuni pe care nimeni n-o putea controla. Am realizat că gândurile negre n-au dispărut vreodată, nu s-au risipit. Le ascunsesem doar, adânc, în acea parte din mine pe care toată lumea o voia dispărută, stinsă.
   Simt doar că aştept de prea mult timp să se schimbe ceva, şi că de fapt nu mai aştept deloc. A trecut atâta timp, încât acesta nu mai înseamnă nimic pentru mine.
   Nu mai e nimic de pierdut, nimic de câştigat. Nu mai e absolut nimic şi n-a fost vreodată. Nu mai sunt nimic şi n-am fost niciodată.

vineri, 26 decembrie 2014

Violet

Poate că preţ de o clipă, te-am înţeles.
Ţi-am prins suflarea îngheţată, în ale mele palme reci, 
Şi am suflat să o aprind. 
Iar tu mi-ai spus zâmbind nepăsător: 
"Nu ştii tu oare că scânteia din cremenele morţii, n-o să te învie vreodată? 
Că tot ce ai strâns în palme, nu-mi va umple vreodată golul infinit?
Iubirea mea nu e flamă, iubirea mea nu e îngheţ."
N-am spus şi n-am gândit nimic. Am zâmbit şi eu.
Aş fi vrut numai să te pot privi în ochi. N-am făcut asta niciodată. Nici nu ştiu ce culoare au ochii tăi.
Straniu, nu-i aşa?
Am văzut în sfârşit frumuseţea cerului pe care nu-l înţelegeam.
Aşa cum e el acum. Violet, pustiit, în degradare. 

duminică, 21 decembrie 2014

20, tăcere, prea târziu

  Nimic. Nici măcar un cuvânt potrivit nu mai pot găsi în clipele astea. Mi-am fixat privirea într-un singur punct şi aştept. Ce aştept ? Aş vrea să am un răspuns, de fapt aş vrea să mai am ceva din tot ceea ce credeam că am la începutul acestui an, dar rând pe rând, oamenii, speranţele, s-au dus, au plecat şi m-au lăsat exact cum sunt acum, secătuită de viaţă, de vise, de orice gând spre bine.
  Atunci când e întuneric şi aud cum ţiuie liniştea, aştept să mai simt pentru măcar o clipă, orice, durere, teamă, regret. Se întâmplă însă, din ce în ce mai rar, mă simt ca un aparat de radio vechi şi uzat care rareori mai prinde vreo frecvenţă. Cred că acum, e una din acele clipe, când durerea reapare şi creşte şi creşte...
  Aveam cândva lacrimi, ochii mei nu se mai opreau din vărsat lacrimi. Un om ce plânge e viu, şi-l mai poţi salva. Cred că timpul meu s-a scurs şi acum e târziu, atât de târziu...
  N-am cerut decât o şansă, în schimbul zecilor pe care le-am oferit. N-am cerut decât o gură de aer, atunci când am încceput să mă sufoc. N-am cerut decât să-mi fie cineva aproape atunci când mă pierd şi când nu mai valorez nimic. 


joi, 11 decembrie 2014

  Câteodată, toţi demonii se hotărăsc să nu mai strige, să nu se mai zbată. Au înţeles în sfârşit că dacă vor să fie liberi, tot ce trebuie să facă e să şoptească. În timp, şoaptele acestea pot sfărâma orice încuietoare şi orice oprelişte indiferent de natura ei. Când focul nu e capabil să te distrugă, numai gheaţa mai poate. Oh, cât aş fi vrut să ard în cele mai înalte flăcări...


  Nu mă doare faptul că nu sunteţi aici, ci faptul că m-aţi făcut să cred într-un "pentru totdeauna", într-o promisiune falsă şi ucigătoare. Ştiam că n-am nimic de oferit şi n-am ezitat să o spun vreodată. Păcat că m-aţi crezut atât de târziu.
  Vocile acelea sparte n-or să se oprească. Ele m-au învăţat ce înseamnă cu adevărat "pentru totdeauna". Nici măcar nu vreau să mai fug de ele, căci ele nu sunt altceva decât umbra sufletului meu damnat şi îngheţat.

vineri, 5 decembrie 2014

Regret camuflat

  Nu m-a ştiut nimeni până acum, de asta mi-a fost uşor. A fost simplu să arăt numai ce am vrut să iasă la iveală.
  Dintre toți, numai tu m-ai ştiut. Numai tu m-ai îngrozit în aşa fel încât am ajuns să iubesc frica. Numai eu nu te-am ştiut niciodată. Dincolo de toate, eu am amorţit şi orice vis frumos s-a fragmentat fără să realizez. Le-am primit înapoi, amare şi străine, dar decât nimic, le-am acceptat şi le-am strâns aproape, sperând să mai provoace măcar o scânteie din flacăra ce exista cândva, nu demult. 
  Mereu mi-am iubit visele, ele mi-au fost singurul refugiu când realitatea te-a ţinut mereu departe, încă din prima clipă.

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Reprezentări sedate

"Because the same night I dream that I lose you
I'll fall in love
Oh honey don't let me walk away from this
If I'm trying to fuck up my own life,
Then until I figure out why,
I think it's best you keep your distance
Lest I fall in love."

  Greşesc, ignor, şi mă îndepărtez. Şi sunt atât de conştientă de asta. Sunt conştientă că atunci când m-a cuprins teama, am fost o laşă şi am fugit. Am fugit de tot ce mi-a însufleţit vreodată fiinţa, de singura flacără ce m-a putut aprinde, flacără pe care am stins-o, inconştient, fără să clipesc. N-am să mă schimb vreodată, asta e concluzia pe care o pot desprinde încontinuu.
  Am recitit cuvintele acelea care mi-au făcut inima să bată atât de violent, într-un zbucium de o provenienţă şi identitate prea puţin definită. Nu poţi să arunci însă, o piatră în văpăi şi să aştepţi să vezi cum arde, e ca şi cum i-ai cere materiei să-şi schimbe compoziţia. O amintire e doar frântură moartă, secată de viaţă din realitate. Nu o poţi învia doar pentru că îţi e dor, aşa cum nu poţi sufla în aripile unui fluture inert şi să speri că îşi va lua zborul.
   Încerc totuşi să fiu recunoscătoare, pentru simplul fapt că ceva, a existat, că am fost completă cândva, că a fost real tot ce mi-a trecut luni de-a rândul prin suflet. Nici măcar nu alung gândurile, le las să curgă. Îmi imaginez cum ar fi fost dacă dorinţele ar fi devenit realitate şi n-ar fi rămas numai visele proşti ale unui copil imatur. M-a cuprins un frig pe care căldura nu-l poate îndepărta.

marți, 25 noiembrie 2014

Margini în vid

  N-am ştiut şi nu ştiu ce să îi spun. Şi ea mă întreabă într-una chiar de nu-i răspund. Eu... nu vreau s-o ascult, căci n-o înţeleg şi nu ştiu ce vrea. Ştiu doar că mă întreabă de tine, şi atunci, îi spun să plece, să tacă, să nu-ţi mai pronunţe numele. Încă o rog... şi nu vrea să mă asculte.
  Aş vrea să spun ceva doar... să spun, să pot să las totul afară, să nu mă mai macine, să nu mă mai frângă la fiecare pas. Nu mai am cui, am avut grijă să-i fac pe toţi să plece, şi mai mult ca sigur, le-am făcut cel mai mare bine pe care l-aş fi putut face vreodată. Le-am salvat sufletele şi i-am îndepărtat de întuneric. E ca şi cum totul şi-a recăpătat echilibrul pierdut. 
  E tot ce ştiu... e tot ce mai aud zilele astea, lunile astea. E ca şi cum te trezeşti dintr-un vis şi apoi încerci să ţi-l aminteşti continuu. E atât de gol totul, ştii? Ca şi cum tot sângele s-a scurs din vene şi oasele s-au sfărâmat şi încetul cu încetul s-au spulberat, s-au pierdut în haos.